Acum stiu, pot si vreau sa va povestesc: a fost extraordinar, fantastic, memorabil. Sigur nu voi uita niciodata parcursul, reusita, desfasurarea si ..... da, revenirea ACASA!
- DRUMUL -
Am ajuns in Anchorage, capitala statului Alaska, dupa ce mi-am facut treaba din Mexic: Record Mondial de varsta pe Pico de Orizaba 5610m, cel mai inalt Vulcan din America de Nord, al cincelea meu varf in Circuitul 7 Volcanoes cuprinzand cel mai inalt vulcan de pe fiecare continent. Ma concentram pe Denali, cel mai inalt munte al Americii de Nord, urma sa egalez un Record Mondial de varsta care nu fusese doborat din 1995, deci era foarte important pentru mine sa-l fac, si eram sigura ca-l fac!
Deci, odata ajunsi in Anchorage intr-o dimineata foarte friguroasa si cu lumina nefiresc de multa pentru mine (nu-mi placea deloc, venisem din Mexic, doar), ne-am aprovizionat pentru munte, am incercat sa ne obisnuim cu fusul orar -ziua fiind deosebit de lunga, cu vremea schimbatoare si mai ales cu oamenii … si oamenii!
Am stat cateva zile si am plecat spre Talkeetna, un sat de unde intri in Parcul National Denali, dupa plata, instrunctaj, semnat hartii. Tot de aici zbori spre munte, dupa ce platesti, esti instruit si ti se spune ce si cum trebuie sa faci; asta iti da un sentiment ca ai ajuns, in sfarsit, in tara tuturor posibilitatilor si libertatilor!
Talkeetna mi s-a parut un satuc parasit si urma sa stam acolo asteptand conditiile meteo din parcursul pana la ghetarul de unde incepea ascensiunea sa fie bune pentru zbor. Aveam sa aflu ca de fapt stateam intr-o localitate turistica infiintata cam in 1920, avand si muzeu de istorie, traditii si multa mandrie locala, preturi si dorinta de a vinde orice. Tata a zis ca daca atata au de aratat, am batut drumul degeaba, mergeam in Oltenia si nici nu umblam atata dupa viza!
Am dus bagajele la K2 Aviation, compania cu care urma sa zburam, ne-au spus ca este vreme proasta si sa asteptam. Si asta am facut, am asteptat. Eram nerabdatoare sa vad cum este, din cand in cand ii mai spuneam lu’ tata: “Hai sa mergem sa vedem, ca poate s-a facut vreme buna!”, chiar daca au spus ca ne anunta ei cand este momentul sa plecam.
In dimineata urmatoare m-a trezit tata: putem zbura! SUPER, era nemaipomenit! Am zburat cu un avion micut, imi era teama ca o sa mi-se infunde urechiile si o sa ma
Oamenii
din tabara de aterizare de la care am luat saniile, alpinisti din alte
expeditii cu care ne intersectasem la sediul Parcului National sau in
Talkeetna, doreau sa faca poze cu mine, stiind ca vizez un Record
Mondial. E bine sa fii in mijlocul atentiei! A durat ceva pana sa legam
bagajele, sa ne punem hamurile, rachetele si sa ne legam in sfoara,
pentru ca: 1. Bagajele trebuie puse in asa fel incat, indiferent de profilul drumului, sania sa nu se dezechilibreze in parcurs si sa se rastoarne!
2. Pentru ca era prima data cand ne puneam tipul respectiv de rachete si incercam sa evitam ajustajele sau reglajele suplimentare in parcurs.
Am plecat. Prima portiune a fost cam ciudata pentru ca era de coborat si sania iti venea peste picioare! NASOL!
Am pus cortul si am inceput sa ne facem apa din zapada, eram obosita, sania aia chiar te termina cateodata! Eu am legat-o de ham si ma strangea prea tare de burta! Am discutat cu tata si am hotarat cum o sa facem de aici incolo ca sa ne fie mai bine.
Astfel, in urmatoarea zi ne-am pus rucsacii in spate, am legat saniile de ei, si de data asta nu ne-am mai legat in coarda, nu avea rost. Am urcat pe Motocycle Hill, sunt niste plaiuri, si mergi pe ele de iti intra picioarele in fund, in ziua aceea chiar a fost un traseu greu! Dupa plaiuri, ajungi intr-o sa, de acolo se vede unde este tabara, dupa un deal, dar pana acolo urci sustinut, apoi faci un traverseu ascendent de iti fuge sania, ceva de speriat!!! Aceasta este tabara II, urmeaza tabara III (tabara mare) si tabara de varf.
Pana in tabara mare este tot un traseu lung, mai abrupt, si apoi este Windy Corner. Nu a fost o problema de vant, dar acolo este un traverseu ascendent foarte greu pentru ca saniile, dupa ce ca se duc la vale, nesimtitele, te trag si pe tine! Oricum, din tabara I a inceput vremea inchisa, vizibilitatea a fost foarte redusa, a nins periodic si a fost constant frig, cu portiuni de intensificare a vantului.
Majoritatea celor de pe munte stateau in tabere, considerand ca vremea este prea rea, cu vant puternic si vizibilitate redusa. Noi am facut in trei zile consecutive parcursul pana in tabara mare, a III-a. Vant puternic? In raport cu ce? – cu Ojos sau Aconcagua?! Pai acolo un vant de 60 – 70 Km/ora e ceva obisnuit. Vizibilitate redusa? – pai te intereseaza sa avansezi, sa pui un picior in fata altuia, o zi intreaga, sa tragi sania si sa ajungi in tabara!
In tabara mare am lasat saniile pentru ca urma o panta abrupta, asemanatoare cu cea finala, de la saua dintre varfuri, din Elbrus (dar aici de vreo doua ori mai lunga) si o creasta cam ca cea sudica din Piatra Craiului. Apoi am ajuns in tabara de varf.
In tabara mare am stat o zi pentru a ne odihni si, oricum fiind vreme chiar proasta, cu probleme pentru partea expusa de creasta, speram sa vina vremea buna pentru a urca in tabara de varf si a da varful!
A cincea zi, am plecat catre tabara de varf cu rucsacii plini si foarte grei in spate, cu coltari si pioleti. Eram foarte fericita ca prinsesem o fereastra de vreme buna, voiam sa profit la maxim de ea si voiam ca sus sa nu montam cortul pe vant, asa ca nu am stat sa ma odihnesc prea mult. Am urcat 2/3 de panta, pana in creasta, si au inceput niste sfori fixe pe care am pus blocatorul ca sa fim asigurati. Acolo a fost o portiune foarte grea pentru mine pentru ca ma durea spatele si trebuia sa trag de blocator. Dupa ce am ajuns in creasta, am mai avut putin, asa mi s-a
Pe creasta fusese ceata, dar cand am trecut de ultimul varf, parca eram in filme, s-a luminat, se vedea tot, absolut tot! Am pus cortul pana sa se “imputa ” vremea. Aveam emotii, nu stiam cand vom face varful si cand vom cobora!
ZIUA de VARF - REUSITA!
S-a facut vreme proasta cu vant puternic, am mai stat o zi in cort, tinandu-l sa nu se rupa. A fost o zi lunga, eram singuri in tabara de varf, nu puteam iesi afara pentru a construi un zid de protectie sau a ancora cortul. Aici sus, soarele se ascundea cam 3 ore, apoi revenea. O fi facut el treaba asta, dar intre el si noi erau nori grosi, ningea viscolit si batea vantul in rafale care, clar, depasau 120km/ora! Dupa un timp am auzit, parca, voci, asa ca tata a incercat sa iasa din cort insa, la rafala, l-a dus vantul cativa metri buni, dupa ce cazuse si apucase sa se asigure in piolet! A doua zi aveam sa vedem ca da, cam la 20 m de noi, era un cort. In noaptea care a urmat nici noi, nici ei nu am reusit sa ajungem unii la ceilalti. A fost cam greu, mai ales ca nu stiam cat va dura furtuna, cat si daca va rezista cortul.
Pe la 4 dimineata, parca s-a domolit vantul! Eram atenti, ne doream sa nu fie numai un ragaz intre rafale, eram cu urechile ciulite si … da, parca vantul se potolise! Ne-am uitat afara, era ceata, nu se vedea nimic, dar era linistit. Am inceput sa planuim - fereastra de vreme buna – cat va dura? Ce facem?
Variantele erau usor de formulat:
- Repede jos, sa prindem vreme civilizata pe creasta expusa, stam, ca toata lumea, in tabara mare si asteptam, vedem, facem varful altadata sau renuntam si coboram
- Repede sus, incercam varful, in viteza, fara echipament de asigurare, iar daca ne iese urcarea destul de repede, coborarea sa ne-o asumam pe vreme proasta
Am inceput cu un traverseu foarte ascendent pana intr-o creasta, acolo am facut o pauza, a urmat o panta abrupta, un horn si o fata expusa de vreo 50 m, de catarat. Am mers eu prima, tata in spate, nu eram asigurati, asa ca eram foarte atenta si concentrata. Cand am iesit in creasta, a inceput vantul, dar vizibilitatea era foarte buna si, dupa inca o portiune de urcat, se vedea varful! Trebuia sa traversam pe dreapta o vale, sa urcam intr-o sa care facea parte dintr-o creasta secundara care se interpunea intre noi si creasta principala, care avea varful ca punct culminant, vizibil si … asa de indepartat!
Tata mi-a explicat in detaliu traseul astfel incat, in eventualitatea ca nu mai avem vizibilitate buna, sa-l stim pe dinafara si astfel sa putem sa gasim varful, apoi retragerea.
Urma ca dupa traversarea crestei secundare, sa traversam terenul de fotbal (care iti ia o vesnicie), sa urcam o panta, cam la fel de abrupta ca cea dintre tabara mare si creasta catre tabara de varf, sa iesim in creasta principala si sa mergem cu cea mai mare atentie pe o creasta foarte expusa pana pe varf!
Au urmat niste portiuni cu vant foarte puternic. Problema n-a fost vantul, ci gandul nostru ca se strica vremea si ca va fi din ce in ce mai rau. Nu a fost asa, vizibilitatea a fost foarte buna pana am dat varful, iar vantul puternic a fost doar in pasajele unde se formau curenti din cauza expunerii sau a reliefului.
De la terenul de fotbal pana in varf mi s-a parut cea mai grea portiune din ziua de varf, pentru ca erai ca-n desert, in filme: vezi, nu-ti dai seama de distanta, crezi ca e putin si, de fapt, mergi de nu mai poti. La fel si panta pana in creasta, abia daca se mai termina! Insa apoi mi-a placut super mult pentru ca mergeai pe o creasta ascutita, in partea dreapta era prapastie si in partea stanga aproape prapastie! Mi-a placut super mult portiunea aia: se vedea in partea dreapta aproape cum este Everestul in filme!
Dupa o ultima traversare expusa a unui varf secundar al crestei, am ajuns pe o portiune mai lata, VARFUL! Pe partea dreapta, in directia din care veneam noi, se ridica o culme de ghiata de vreo 10 – 15 m inaltime maxima – acela era punctul cel mai inalt, acolo ne-am suit, pe rand, si am facut pozele de varf. Eram superfericita, facusem varful! Eram singuri pe varf, de fapt eram singura echipa plecata catre varf si, in afara estonienilor, nu mai era nimeni pe o diferenta de nivel de 1500m si doua zile de parcurs! LINISTE, MARETIE, FANTASTIC!
GATA! Hai la vale, am avut bafta, ne-am miscat bine, dar cat sa tina si fereasta de vreme?! Deja la sfarsitul crestei, vantul se intetise, insa coborarea abrupta era pe un culoar adapostit. Norii din vale se tot ridicau, am inceput sa ne-ngrijoram, mai repetam o data, impreuna, memorarea traseului. Il stiam pe de rost, dar nu voiam sa am nevoie de asta! Ii dam la vale in mare viteza, trag cat pot, nu exista oboseala, sunt concentrata si convinsa ca vom reusi!
Coborarea din creasta secundara – vant puternic, ceata. Descatararea fetei si a hornului – vizibilitate buna, frig si ghiata in care coltarii prind cam putin, dupa gustul meu - greu, cu frica. Tata descatara sub mine. Saua de la capatul traverseului fetei dinainte de tabara - vant, incepe sa se strice treaba; incepem coborarea fetei catre tabara – haos: ceata, vant, ninsoare – nu se vede nimic, vantul bate in rafale, traverseul e fara urme, cu portiuni cu zapada grea, altele cu ghiata. Eram fericita ca aproape ajunsesem, dar tata m-a adus la realitate cu o intrebare al carei raspuns era foarte important: cortul nostru mai este acolo, oare rezistase la vant?
Ajunsi intr-un plat (nu vedeam nimic), am auzit chemari,
Dupa varf ... a inceput muntele
Rezista cortul, se indreapta vremea in cel nult o zi, o dam la vale. Ne trebuie sa tina cortul si cam 2 ore civilizate sa puten cobora creasta expusa;
Se rupe cortul, trebuie sa-i gasim pe estonieni sa ne gazduiasca in apsida cortului lor. Trebuie sa fim achipati si pregatiti, in orice moment, sa facem fata ruperii cortului;
Se rupe cortul, nu-i gasim pe estonieni, gasim o retragere catre tabara mare, pe un traseu tehnic care coboara pe un horn inghetat, are cateva saritori in portiunra cea mai dificila si crevase la iesirea catre tabara. Diferenta de nivel cam 600m., dar este fara vant si, s-ar putea, sa avem si vizibilitate dupa ce coboram vreo 200m., plus ca putem gasi intrarea in traseu.
Alegem 2, lucrurile se precipita, cortul are, deja, tenda rupta in doua puncte. Ne-am echipat, am plecat sa-i cautam pe estonieni, nu i-am gasit, in haosul de afara nu aveam nici o sansa si cand ne-am intors cortul era deja rupt!
Asa ca ne-am bagat cum am putut in resturile de panza care le-am recuperate, izoprenele le luase vantul, sacii i-am recuperate, plini de zapada. si am stat cred ca inca o noapte acolo. Inghetasem, nu sa deger, tata degrease la maini. Imi era frica, batea vantul si ma rostogolea peste tata. Ma gandeam ca o sa m-arunce peste el si o sa alunecam la vale, asa ca incercam sa stau contra vantului sa nu ma miste! Ne foiam pentru a ne incalti cat de cat, miscam intai picioarele apoi din corp, numaram. Acolo am inteles ca:
1. Nu trebuie sa ma gandesc ce va fi maine, sa ma gandesc ca o sa fie asa bine cand maine poate nu mai exista sau, poate, maine este mult mai rau;
2. Sa fiu multumita cu ce am.
La un moment dat am inceput sa plang, imi era frica, eram inghetata si vroiam acasa! Parca auzeam ceva zgomote in noaptea de cosmar, dar credeam ca deja am halucinatii, asa ca nu ne-am facut sperante, nici nu aveam cum sa verificam, zapada fusese viscolita peste sacii nostril de dormit, pe de o parte prindea bine ca tinea adapust, pe de a;ta ne o impiedica sa facem orice miscare esentiala.
Cand s-a luminat, am luat hotararea sa aplicam variant 3: retragere, cu orice risc (oricum nai nic decat acela de a ramane si a ingheta), pe traseul trhnic, catre tabara mare.
oamenii la care m-a dus tata cat timp i-a cautat pe estonieni, am mers la ei. Am avut noroc si peste cateva ore s-a facut vreme buna si am putut cobora, chiar estonieni vroiau sa plece pe varf. Mi-a fost foarte greu pentru ca aveam ghiozdanul, mai usor ca la urcare, dare ram obosita si as fi vrut sa fie cald. Am ajuns in tabara mare, eram obosita, inghetata, dar super fericita! Era foarte frumos, pentru ca batea soarele , multi oameni ne asteptau, ne-au dat apa si ne-au felicitat era foarte bine!
Am coborat pana in tabara doi, apoi urmatoarea zi pana la avion, am vorbit cu o doamna, care era managerul taberei ,si ne-a spus ca se anunta o furtuna! Cand am auzit cuvantul furtuna mi s-au inmuiat picioarele! Nu vroiam sa mai stam vreo trei zile pe ghetar, vroiam sa ajung la: pat, caldura, toaleta si mancare mai buna! Am montat cortul, am luat niste sanii sa dormim in ele pentru ca nu mai aveam izoprene, sacul lui tata era INGHETAT PESTE TOT si sacul meu era ud leoarca! Am dormit super nasol, dar in ziua in care a urmat am avut o surpriza: cand m-am trezit: tata mi-a spus ca in jumatate de ora trebuie sa ducem bagajele la K2 Aviation ca astazi o sa fie zboruri!
Am zburat inapoi in Talkeetna YEEE…EEEY! Au inceput sa mi-se dezghete picioarele, MARFA! ma dor, tata zice ca e semn bun!(o fi, sa fie la altii, ca pe mine nu ma-ncalzeste cu nimic: ma doare, sunt umflate si nu prea simt cu degetele). Se dezgheata ca usturoiul nostru pe care l-am carat in tabara de varf si inapoi!
Ne vedem pe 9 iunie, la ora 11:55 pe aeroportul Otopeni, cu zborul Lufthansa|LH1652 de la Munchen!
