De mica traiesc pe munte: intai
a fost locul meu de joaca, apoi spatiul unde am invatat sa ma catar si sa simt
bucuria atingerii unui varf. Stiu ca trebuie sa fiu atenta in fiecare moment,
la fiecare miscare si pas, ca, in alpinism si escalda nu exista “greseala mica”
si orice greseala poate fi ultima. Pare periculos, nu? Dar ce-ar fi ca un
chirurg, tocmai cand lucreaza la tine sa se gandeasca ca “a gresi e omeneste” ?
Sau un stomatolog, un farmacist care-ti prepara o reteta, chiar si-un bucatar. Nu,
hotarat lucru, a gresi nu e omeneste!
Si, in acelas spirit, daca fac
totul fara greseala, daca imi aleg corect antrenamentele si obiectivele, nici
esecul nu este ceva posibil. Mai exact nici nu-mi puneam problema c-ar putea
exista.
Expeditia mea din Elbrus,
august 2014, mi-a schimbat felul in care pana atunci intelesesem lucrurile. Am
dat de “pragul de sus”, cu capul, ca toata lumea.
Totul fusese organizat perfect,
programul de aclimatizare se derulase bine, eram in tabara de varf la 4800m,
vremea era buna, ma simteam perfect si eram convinsa ca ajungerea pe varf, la
5642m, este doar o chestiune de timp.
La ora 2 ne-am trezit, la 2,30
am inceput urcarea. Zapada tare, inghetata, dupa cum prind coltarii, sa tot fie -15
grade. In timp ce urc imi dau seama ca picioarele incep sa-mi inghe. Nici nu
voiam sa ma gandesc ca fusesem sfatuita sa iau bocanci de altitudine si eu
hotarasem sa plec cu niste bocanci mai usori si mai comozi. Doar facusem
Araratul de 5137m cu acesti bocanci si toate ascensiunile si antrenamentele de
iarna in Circuitul 7Munti din Gradina Carpatilor. Am crezut ca picioarele o sa
se incalzeasca de le mers, dar nu a fost asa. Nu mai simteam degetele si imi ziceam
sa renunt dar, in acelas timp, imi spuneam ca trebuie sa continui, ca trebuie sa
gasesc o solutie. Pe la ora cinci dimineata ma intrebam daca am trecut de
momentul in care temperatura este cea mai joasa, dar, probabil, ajunsesem la o
altitudine mare si temperatura nu voia sa creasca. Atunci a fost momentul cand
mi-am imaginat ca-mi ingheata si cad degetele. Gandul urmator a fost ca da,
luasem o hotarare proasta cu bocancii. Odata acceptata realitatea, am putut sa
iau si decizia corecta, aceea de a ma intoarce.
A fost greu: am coborat in
tabara de varf, in cateva ore picioarele si-au revenit, e adevarat cu durere,
cu frica de a le vedea albe si umflate, de a le tine tot la rece, ca la cald ma
dureau groaznic, dar a trecut.
Cel mai greu a fost, insa, sa ma
inteleg cu mine: ratasem un record european, ratasem o ascensiune la care
visasem atata, dupa antrenamente si pregatire de o iarna, si dupa 6 ore, eram
iarasi in tabara de varf, cu picioarele praf, fara posibilitate de a mai incerca
varful a doua zi. Si imediat imi venea in minte cat de desteapta eram eu seara
trecuta, cum le stiam eu pe toate si cat de sigura eram ca voi face varful.
Asta pana au venit colegii de
pe varf. Pe urma a fost si mai rau: “ E, lasa, muntele nu pleaca de aici” – da’
eu plec maine, fara varf facut!!. “Nu-I nimic, esti mica, la anii tai…” – chiar
nu ma interesa ce facea el la anii mei, ce fac altii la anii mei… Eu ratasem, si ma mai dureau si picioarele si nu puteam sa-mi adun gandurile!
A venit si tata fericit ca toti
ceilalti membri Altitude Expeditions Team, facusera varful, s-a uitat la
picioarele mele, a pipait degetele si m-ancurajat: “ Doare?! Marfa! Ti-o fi
fatat mintea vreun pui, si d-aia. Poate te destepti, mai stii?!”
Am ajuns acasa, ma tot ducea
gandul la “puiul de minte” care ar fi fost in stare sa ma destepte si sa-mi treaca amintirea esecului ala. Am
discutat si cu tata si cred ca am inteles ce trebuia.
Acum accept ca exista
posibilitatea de a esua si nu consider esecul un lucru de temut atata timp cat
stiu sa-l mentin gestionabil, atata timp cat stiu sa-l tin sub control. In
continuare cred ca “a gresi NU este omeneste” si a te baga intr-o treaba pe
principiul “poti s-o faci, ai incredere in tine, daca vrei, poti” e o mare
gresala. Cu cat iti cunosti mai bine domeniul, posibilitatile, cu cat exersezi,
te antrenezi, gandesti mai bine, cu atat poti gestiona esecul, ca si succesul,
mai bine.
Acum, in august, dupa
Kilimanjaro voi fi din nou in Elbrus. Si cum gandesc acum, sigur functioneaza: la
inceputul lui septembrie 2014, am facut doua varfuri in Iran: Sabalan 4811m si
Damavand 5671m cu Record Mondial de varsta. Evident, cu bocancii de
altitudine, cu mai multa atentie la sfaturi si la fel de determinata si de
bucuroasa ca sunt pe acesti munti. Parca aveam convingerea ca merit mai mult sa
ma bucur de traseu, de efort, de peisaj, cu noua intelegere a lucrurilor dupa
esecul din Elbrus.
